| |
M-am apucat tîrziu de scris. Iubesc îndeletnicirea asta şi sînt împăcată cu zădărnicia ei. E o pasiune de final de viaţă, care mă ajută să suport cu seninătate complexele bătrînetii şi să transform singurătatea într-un privilegiu, no o pedeapsă sau o povară. Imi oferă viclene sperante, ca orice drog, îmi dă o amăgitoare vitalitate, făcîndu-mă să trăiesc mai mult intr-o lume imaginară, decît reală.
Aş putea spune că nu am lăsat presiunile sociale si familiale să-mi înghită tot sufletul, în pofida e eşecurilor, compromisurilor, paşilor greşiţi. Ceva a scăpat dincolo de limita trairii, ceva neistovit, neirosit, ceva tînar, gata de un nou început. Ce are tinereţea asta atît de deosebit, în afara de artificialitatea ei? Poate ideea ilară că moatea mă va răpune în plină "tinereţe".
|
|
